Se vorbește mult, aproape obsesiv, în această perioadă, despre boală, moarte, sfârșit. Așa că m-am hotărât să mă deplasez către celălalt capăt al firului și să scriu despre început. Și nu despre unul individual, ci despre unul colectiv, care a contribuit la apariția unor generații de profesioniști în domeniul comunicării și al relațiilor publice.

Acum câțiva ani, am devenit prodecan al Facultății de Litere și mi-am început mandatul cu cel mai firesc dintre gesturile posibile: luarea în posesie a spațiului în care urma să-mi petrec orele dedicate administrației. O cameră lunguiață, cu mese și scaune, tapetată cu dulapuri cu dosare, găzduia de multă vreme prodecanatul, cu mențiunea că, în trecut, încăperea adăpostise și biroul directorului secției de Comunicare și Relații Publice, profesorul Cezar Tabarcea. 

Cartografierea terenului este o etapă inițială obișnuită în cercetarea antropologică, așa că aș putea înnobila gesturile mele de atunci, așezându-le sub această respectabilă umbrelă. De fapt, lucrurile au fost mult mai lipsite de aură: am pornit pur și simplu să fac curat prin dulapuri, să sortez documentele și să decid ce trebuie păstrat și arhivat, ce merită reținut, măcar la nivel strict sentimental, înscriindu-se în istoria vie a instituției, și la ce anume puteam renunța fără ezitări.

Operațiunea a durat vreo 3 zile, în care, printre nori de praf și teancuri de hârtii duse la gunoi, am zâmbit adesea descoperind foi umplute cu scrisul unor profesori dragi, diverse bilețele capabile să reconstruiască fizionomia unor timpuri în care înțelegerile se încheiau frecvent cu o simplă strângere de mână și mai puține hârțoage justificative. 

Printre paginile care mi-au atras atunci atenția, s-au aflat și câteva intitulate Declarație de principii, în care am recunoscut scrisul îngrijit al profesorului Tabarcea. Redau mai jos secvențe din acest act de întemeiere al unei noi profesii din România post-decembristă. Pentru cei care au trăit o bucată în perioada comunistă, introducerea va da la o parte o draperie a timpului și va readuce în memorie figuri pe care le-ar fi dorit, probabil, definitiv uitate:

"Înainte de ‘90 a existat tovarășu’ cu protocolu’. Tovarășu’ cu protocolu’ era un tip totdeauna "la costum și cravată" care, când nu erau delegații – și, mai ales, delegații "de afară" – nu făcea nimic și nu-i dădea socoteală decât lu’ tovarășu’ director, dar pentru mulți era vizibil că mai curînd tovarășul director îi dădea socoteală "dânsului".

Tovarășu’ cu protocolu’ era absolventul unei facultăți, ba chiar avea și "niște postuniversitare" despre care, întrebat fiind, nu dădea prea multe explicații, dar lăsa să se-nțeleagă...

După ‘80 tovarășu’ cu protocolu’ știa și o limbă străină, fusese "pe afară", povestea cum arată cartierele deochiate din diverse capitale, era, ce mai, "băiat de viață", dispus oricând să stea de vorbă cu colegii și plimbându-se dezinvolt de la un oaspete la altul, la cocktail-uri, îi bătea familiar pe umăr chiar și pe domnii din străinătate, făgăduindu-le clipe de neuitat la Poiana Brașov.

L-am revăzut pe tovarășu’ cu protocolu’ prin primăvara lui ‘90. Se chema acum "Public Relations Manager", dar avea cearcăne sub ochi, purta pulover când nu avea "delegații" și era descumpănit că nu numai directorul, dar chiar și colegii, până și cel care zăcuse ani de zile la serviciul documentare, discutau cu cei "de afară" fără să-i ceară permisiunea.

Mi-am dat seama atunci că vremea lui tovarășu’ cu protocolu’ s-a dus și că e nevoie de altcineva.

Și-au dat seama și alții, așa că, în scurtă vreme au apărut fetele tinere și arătoase, vorbind două limbi străine, dar al căror rol se rezuma la servitul cafelelor și la traducerea scrisorilor, deși, în principiu, erau socotite ca funcționare cu "public relations".

Grație unui program "International Visitors" am avut excepționala șansă nu numai de a afla, dar și de a vedea ce înseamnă cu adevărat PR, în 1993, în țara unde această practică s-a născut.

La întoarcere, deasupra Atlanticului, m-am întrebat brusc: "Nu s-ar putea și la noi?" L-am întrebat și pe domnul profesor Paul Cornea, pe atunci decanul Facultății de Litere. Și am pornit amândoi să justificăm un răspuns favorabil...

Așa s-a făcut că, în toamna lui ‘93, a avut loc primul concurs de admitere în Departamentul de Comunicare și Relații publice al Facultății de Litere a Universității din București. (...)

Limba română oferă posibilitatea unei confuzii nefericite: "relații cu publicul" ("Mergeți dumneavoastră la etajul I, camera 18") și relații publice. Mai ales cu aceasta am avut și avem de luptat.

PR înseamnă crearea, promovarea și menținerea imaginii, înseamnă câștigarea bunăvoinței publicului cu mijloace oneste, printr-o comunicare eficientă. PR înseamnă imaginație și profesionalism, dinamism și adaptare la nou.

De fapt, scopul principal al Departamentului de Comunicare și Relații publice al Facultății de Litere a Universității din București este de a efectua tranziția de la tovarășu’ cu protocolu’ la adevăratul specialist în relații publice.

Umorul amar al profesorului Cezar Tabarcea, din rândurile în care schițează evoluția fizionomiei acestui personaj-cheie al perioadei comuniste – tovarășu’ cu protocolu’ –, pare a se fi hrănit din scheciurile cu Toma Caragiu. La o revoluție tehnologică și aproape trei decenii distanță, figura PR-istului se înscrie în alte coordonate decât în cea a tovarășului îndelung pomenit. Tranziția s-a făcut, cu poticnelile și dificultățile inerente unor vremuri complicate, în care societatea în ansamblu și-a căutat cărările potrivite de urmat. 

Certificatul (neoficial) de naștere al primului program de studii de Comunicare și Relații Publice din lumea academică românească vorbește simultan despre dispariția unei profesii și apariția alteia. În fapt, despre două modele de a crea, de a întreține și de a promova o anumită imagine: cel sovietic și cel american.

În vremurile de restriște pe care le străbatem, PR-iștii, mai ales cei specializați în domeniul comunicării de criză, sunt esențiali. Așa încât astăzi, când vorbim atât de apăsat despre boală, contaminare, moarte, izolare, restricții, stare de urgență și altele asemenea, să ne reamintim că este important ce transmitem, când, și, mai ales, cum o facem. 

Și să ne gândim că rândurile pe care le dăruim filelor, fără a ști exact ce ochi le vor parcurge, pot fi descoperite peste ani buni de cineva, mai mult sau mai puțin întâmplător, și transformate în motive de a celebra începutul, într-un răstimp marcat de spectrul deznodământului.